
Dan Schwartz
România se află la răscruce. Poate nu ne dăm încă seama mulți dintre noi, dar ne îndreptăm cu pași mari și repezi către un colaps economic similar Greciei de acum câțiva ani. Nu vrem să alarmăm pe nimeni, dar vă prezentăm cifre, principii și idei despre economie și mai ales despre politica fiscală a țării noastre, din care veți vedea că reiese că nu suntem bine. Iar când greutatea acestor adevăruri vine din opinia exprimată de Dan Schwartz atunci vă asigur că lucrurile sunt serioase și trebuie să reflectăm cu seriozitate la ele.
După descoperirea ”găurii” de 20 de miliarde de lei, pare din ce în ce mai plauzibilă posibilitatea creșterii taxelor și impozitelor pentru mediul privat pentru ca statul să-și acopere deficiențele și incompetența din banii munciți cu multă trudă de români. Ce șanse dați acestui scenariu să se întâmple?
Dacă luăm în serios declarațiile publice ale politicienilor din ultima vreme, șansele ca fiscalitatea românească să crească anul acesta par a fi mari. Din păcate, nu se poate face o estimare rezonabilă întrucât nivelul de predictibilitate al deciziilor politice și al legislației fiscale românești este, după cum bine se știe, foarte scăzut. Nu putem fi siguri de nimic, mai ales acum când ne aflăm într-un an pre-electoral iar populismul declarat al clasei politice se află la cote maxime. Dificultățile bugetare ale actualei coaliții guvernamentale sunt însă reale, iar modul de soluționare, dacă ne bazăm pe experiența trecutului, nu va fi căutat în zona reformelor structurale de care au nevoie România și sectorul bugetar, ci se va îndrepta probabil către identificarea de soluții de moment, nesustenabile pe termen lung, care să acopere necesități de natură electorală.

Cum vi se pare mediul economic din România din punctul de vedere al taxării? Se spune că taxăm prea mult munca și prea puțin capitalul. E adevărată această aserțiune? Dacă este adevărat de ce nu se schimbă lucrurile?
Răspunsul la această întrebare nu este simplu. Dacă facem comparație între impozitul pe venitul din salarii (10%) și impozitul pe profit (16%) cumulat cu cel pe dividende (8%), de exemplu, rezultă că impozitarea mai mare se regăsește în zona capitalului. Dacă luăm în considerare impozitul pe microîntreprinderi (1% aplicat la venituri) cumulat cu cel pe dividende (8%), am putea susține că nivelurile de impozitare a muncii și a capitalului sunt comparabile. O analiză mai complexă, care ar ține cont de resursele utilizate de antreprenori și de riscurile pe care aceștia și le asumă, ar duce probabil la concluzia că nivelul de comparabilitate se păstrează chiar și în condițiile în care luăm în considerare și alte impozite și taxe datorate, fie de salariați, fie de angajatorii lor, sau chiar am constata că, în ciuda afirmațiilor din spațiul public, capitalul este impozitat mai mult decât munca. Nu trebuie uitat că în România impozitul pe venitul din salarii și contribuțiile sociale, de exemplu, sunt aparent suportate de salariați, dar în realitate datorate și plătite, ca urmare a reținerii la sursă, de angajatori, sub sancțiune penală. Cu cât salariile și implicit contribuțiile sociale sunt mai mari, cu atât mai mare este efortul angajatorilor de a le plăti și profitabilitatea companiilor mai mică, ceea ce înseamnă că, în fapt, atât impozitul pe venitul din salarii cât și contribuțiile sociale sunt costuri de business efectiv plătite de angajatori, având drept consecință imediată scăderea profitabilității în zona capitalului. În România se negociază încă salariul net și nu cel brut ca în restul Europei, fapt ce este definitoriu atât pentru mentalitatea fiscală a românilor cât și pentru dificultățile pe care mediul de afaceri le întâmpină în activitate din cauza așa-zisei supra impozitări a muncii. Cu alte cuvinte, deși pare paradoxal, cu cât impozitul pe salarii și contribuțiile sociale sunt mai mari (deci impozitarea muncii este aparent mai mare), cu atât crește nivelul de impozitare a capitalului.
Deficitele structurale ale României sunt uriașe, politicienii fiind foarte darnici cu pomenile electorale și în același timp ezitanți când a venit vorba să ia decizii nepopulare, dar care să ajute economia. Când credeți că va exploda mămăliga în fața noastră, a oamenilor de rând, care nu beneficiază de pensii speciale?
Din nou, nu pot oferi un răspuns ferm. Ce este sigur este faptul că o țară cu nivelul de dezvoltare al României nu poate supraviețui la infinit doar din creșteri nejustificate și nesustenabile de taxe sau/și din împrumuturi, fie ele externe sau interne. În lipsa reformelor structurale și a unei politici fiscale și economice pro business, perioada de supraviețuire scade proporțional. Altfel spus, cu cât se întârzie mai mult reformele, cu cât se apelează mai mult la „soluții” conjuncturale, populiste, cu atât crește șansa României de a intra în colaps. Condițiile economice și sociale globale sunt de asemenea un factor agravant.
În industria jocurilor de noroc mărirea taxelor survenită în vara anului trecut a condus la pierderea de către stat a mai multor venituri pe măsură ce operatorii și-au făcut “curățenie” printre aparate și printre locațiile care nu performau, iar unele companii cred că au preferat practic să opereze la negru, în loc să plătească sume astronomice la bugetul de stat, pentru că pur și simplu marja de profit s-a topit în ultimele 10 luni. Ce credeți că se va întâmpla pe piață din această perspectivă?
Am văzut mai multe propuneri ale diverșilor politicieni de „îmbunătățire” a legislației și activității în zona jocurilor de noroc. Dacă aceste propuneri, adăugate la erorile de politică fiscală deja făcute, se transformă în acte normative cu aplicare obligatorie, industria de gambling în forma reglementată cu care ne-am obișnuit deja, nu va putea supraviețui prea mult timp. Consecințe: transferul activității în zona gri sau chiar neagră a economiei, pierderi de locuri de muncă, creștere a nivelului de dependență al jucătorilor, creșterea infracționalității și, nu în ultimul rând, pierderi semnificative de venituri fiscale pentru bugetul statului și pentru bugetele locale.
Politica fiscală în România este una dezastruoasă, haotică. Care credeți că ar fi cea mai potrivită politică fiscală pentru țara noastră? Cum ați face dvs dacă ați fi în locul guvernanților?
Este relativ ușor să ai păreri și chiar să oferi soluții „imbatabile” atunci când nu te afli printre jucători, pe teren, ci urmărești jocul în calitate de spectator, fie din tribună, fie așezat comod în fotoliul din fața televizorului/computerului. Cu toate acestea, dacă m-aș afla într-o poziție de decizie politică, aș încerca să promovez politici fiscale bazate pe principiile consacrate ale unei fiscalități moderne, eficiente, cum ar fi:
– principiul capacității de plată: nivelul unui impozit sau al unei taxe trebuie stabilit în funcție de capacitatea de plată a contribuabililor
– principiul eficienței economice: un impozit este eficient economic dacă introducerea lui crează cele mai mici distorsiuni în piață
– principiul creșterii economice: întregul sistem de impozitare al unei țări trebuie structurat cu scopul obținerii unei creșteri economice susținute, colectarea de venituri la bugetul statului fiind doar o consecință a eficienței economice a sistemului fiscal și nu un scop în sine
– principiul corelării veniturilor fiscale cu nevoile (cheltuielile) bugetare: veniturile fiscale nu trebuie nici sub dimensionate (colectare ineficientă) și nici supra dimensionate (supra impozitare)
– principiul stabilității: nivelul de colectare al veniturilor statului trebuie să fie relativ constant pe termen lung, ceea ce este posibil numai prin adoptarea unei legislații fiscale stabile și coerente si prin crearea unei baze de impunere stabile
– principiul simplității: prevederile fiscale trebuie să fie simple, clare, lipsite de ambiguități și ușor de aplicat atât de către contribuabili cât și de către autoritățile fiscale
– principiul costurilor scăzute de colectare și administrare: un impozit sau o taxă nu trebuie adoptate dacă veniturile colectate sunt mai mici sau egale cu costurile de administrare și colectare a taxei respective
– principiul neutralității: un impozit sau o taxă nu trebuie să creeze distorsiuni majore în comportamentul consumatorilor și producătorilor/prestatorilor iar prevederile fiscale nu trebuie să influențeze deciziile de business ale investitorilor
În afară de adoptarea și promovarea unor principii precum cele prezentate, aș face tot posibilul ca să extind baza de impunere (numarul contribuabililor) și nivelul de colectare a taxelor și impozitelor prin încurajarea conformării voluntare a contribuabililor (legislație simplă și clară, avantaje oferite contribuabililor corecți și sancțiuni drastice împotriva celor incorecți). De asemenea, aș încerca să cresc nivelul de transparență al procesului de colectare a impozitelor și taxelor și al modului în care acestea sunt utilizate de aparatul de administrare, și aș încerca să îmbunătățesc sau cel puțin să susțin îmbunătățirea deciziilor de politică economică și fiscală ale politicienilor. Nu în ultimul rând, aș realiza corelarea politicilor guvernamentale, fiscale și economice, cu cele monetare dezvoltate de BNR, și aș promova utilizarea metodelor matematice/econometrice de modelare economică și digitalizarea la toate nivelurile decizionale si administrative.